Relax…la mare

Scriu de pe malul Marii Negre, de pe nisip, nu din apa…Imi place s-ascult marea, sa-i cuprind infinitatea cu privirea, sa observ fericirea si chipurile iubitorilor de scaldat, sa ascult marea cum imi canta-n surdina, sa tes povesti, pornind de la misterul ce-o inconjoara, complexitatea-i de nedeslusit, dar nu sa simt picurii agili cum imi „alinta” porii… Imi place sa fiu un observator al marii, al rasaritului si-al apusului dinspre valuri si-n valuri…

marea

Dintotdeauna mi-a placut sa studez chipurile, conjuncturile sociale, sa interpretez limbajul trupului, dincolo de cuvinte…

In jurul meu, cupluri cu sau fara copii, tineri, varstnici, rumori de tot felul, ambulanti cu fel de fel de obiecte si „atractii” specifice sezonului si locului, giumbuslucuri…oricum, imi place agitatia, ma binedispune si-mi relaxeaza mintea…ai mei, cei doi baieti, sunt in apa, bineinteles, in elementul lor, cum altfel! 🙂

Ce m-a surprins?!..De fapt, mi-ar fi placut sa nu asist, sa nu existe astfel de conjuncturi… parintii nu mai au rabdare, din pacate!..

Primul dialog:

” -Mami, te rog, hai in apa!” spuse – printr-un sarut pe furate –  zglobia fetita, cu zulufi blonzi si ochii albastri( fetita,4-5 anisori)

” – Ti-am spus, taci sau te pleznesc. Nu intri in apa acum, nu cand vrei tu…Stai aici, cum iti spun eu…”

 

Al doilea dialog:

” – Faci cum iti spun eu sau  nu ne mai jucam amandoi.” mama se adresa copilului, in timp ce construiau un castel de nisip( baietel,3-4 ani)

 

Sunt doi copii si doua mame diferite, dar – s-ar parea – aceeasi mentalitate.

” – Eu sunt mama ta, stiu ce-i mai bine pentru tine. Tu, copile, sa taci, sa vorbesti si sa faci, cand am sa-ti permit eu si sa spui doar ce consider eu ca-i bine spus!…”

 

Cam asa a sunat pentru mine. Ne crestem copiii dupa propria infatisare, personalitate, caracter si multe altele…proprii, din pacate, uitand ca este o entitate, unic, o fiinta de sine statatoare. Unde sunt aripile pe care le cream si dezvoltam?!

Cert, limitele exista, doar ca fara a le explica, in avantajul dezvoltarii normale a copilului, emotionale, cu precadere, nu inseamna mai nimic, decat impunere, frustrari, nesiguranta, razbunare tacita, pe termen lung, rautate pe masura. Ne mai intrebam de ce se schimba copiii nostri, de ce adolescentii nostri nu mai comunica cu noi?! Oare, in loc de „nu ai voie”, ar fi abordat: „Hai, impreuna, sa facem, sa vedem.” …solutii, nu piedici…

Nu, nu-i usor sa fii parte integranta din dezvoltarea unui copil, dar nu starpind, nu umilind si taind elanul, emotiile propriului pui… Stiu, nici un parinte nu vrea asta, o face involuntar…si asta pentru ca el stie mai bine ce-i TREBUIE propriului copil, doar e al lui…

Nu, dragilor, au spus-o si-o spun psihologii, mentorii si alti intelepti in ale vietii, copiii sunt ai vietii, ai lor, nu ai nostri.

Daca tot TREBUIE, pai, atunci, trebuie dragoste, rabdare multa, strangere din dinti, explicatii infinite, , dragoste neconditionata, atitudine pozitiva(nu, nu-i bla, bla, bla, ci completarea pentru armonie si dezvoltare fireasca).:)

 

Recunosc, mi se intampla sa-mi pierd firea, sa explodez, dar imi cer iertare si nu mi-e jena s-o spun…toti gresim, parinti, copii, nu conteaza varsta..important e sa recunoastem si sa indreptam LA TIMP greseala. Sa nu fie prea tarzu, dat fiind toate acumulate! 🙂

Permisivitate? Da, acea permisivitate explicata si aprofundata, care atesta conjuncturi si „favoruri”

Iubirea neconditionata, dragilor!

Da, dragi parinti, nu le stim pe toate, nu avem cum, invatam, de multe ori, din mers…de multe ori, chiar de la proprii copii…important e sa le si spunem asta 🙂 le sporim increderea in propria persoana, dar si-n noi; vom fi adultii pe care se pot baza cand anturajul nu prezinta garantie.

Pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, din nefericire, nu tot timpul, anturajul, desi ne-am dori sa nu se-ntample asta, ii POATE dezamagi, dar noi, daca  am stiut cum sa-i dezvoltam si sa-i crestem in armonie, le vom fi alaturi si ii vom sustine. Impreuna, vom face alegeri, vom creste si discerne impreuna! Esecurile, dezamagirile, ca si succesul, sunt parte integranta din cotidian, din dezvoltare, din cresterea de orice fel! E nevoie doar sa le intelegem si sa le depasim, fara sa ne copleseasca sau urmaresca toata viata!

Vorbim din ce in ce mai des despre schimbarea mentalitatii, dezvoltarea inteligentei emotionale si afectiv-sociale, empatie si, totusi, nu ne-am schimbat cu mult, comparativ cu altadata, plangerile si lamentarile de odinioara…

Oare, doar ne prefacem ca intelegem pe cei de langa noi, ca le suntem alaturi neconditionat sau doar stabilim si „garnisim” sacrificiile facute pentru copiii nostri. De fapt, nu sacrificam pentru copii, ci pentru propriile orgolii si satietati, impuse, din pacate, tacit, de cultul personalitatii si prejudecatile societatii.

Dragi parinti si copii, fiti buni, iubitori, intelepti, ingaduitori si fermi, bineinteles!

De multe ori, fermitatea cu zambetul pe buze e mai avantajoasa decat urleele, crizele, furiile care, de fapt, nu prevestesc nimic bun si impaciuitor!

Suntem ceea ce gandim, iubim, facem, alegem!

Dragilor, zambete, armonie, impliniri si multa sanatate!

 

 

Reply