Povestea ALTFEL a lui Maleficent

A fost odata ca niciodata  o fetita de alabastru,  cu ochii  senini, parul de abanos si mainile de argint.

Ii placea sa asculte natura, sa culeaga flori, sa inchida ochii, sa viseze si sa danseze in ploaie. Era prea mult, prea putin?! Era normal?! Era asa cum se simtea bine!

Dar intr-o zi, visele s-au spulberat, ochii s-au intristat, zambetul i-a inghetat: trebuia sa paraseasca coliba unde traia, sa mearga intr-un loc necunocscut, alaturi de alti copii orfani. Da, am omis, dar fata de alabastru era orfana! Parintii plecasera spre ceruri cu ceva timp in urma, lasandu-o in grija animalelor si pasarilor din padure. Ele devenisera familia ei.

Nu intelegea de ce o numeau orfana, doar nu era singura, avea o familie numeroasa si-o multime de prieteni – vietuitoarele padurii. Avea padurea, florile, pasarile, copacii, toti ii erau alaturi, o insoteau, o ocroteau, dar strainii care venisera dupa ea nu intelegeau asta si-au luat-o, au dus-o departe de casa si de prietenii ei… I-au spus c-o vor duce intr-un loc mai bun…

Maleficent, asa se numea, avea o oglinda de la mama ei, i-o daruise inainte de-a pleca spre ceruri…aceasta se umbrise din ziua in care Maleficient parasise padurea…si de-aici istoria ia o alta intorsatura, tristetea, durerea, aducand schimbarea in sufletul fetitei cu mainile de argint.

– Draga mea oglinda, te rog, revino-ti! Iti promit ca ne vom intoarce, iti promit ca te vei lumina si-mi vei lumina chipul din nou, chiar daca…fata i se inasprea, ochii i se ingustau, zambetul ii seca, iar mainile se inclestau…va trebui sa fiu rea!

Ochii senini s-au intunecat,  parul ca abanosul si-a pierdut stralucirea, schimbandu-si brusc culoarea, din negru a devenit  cenusiu, plumburiu…era un alt om acum – un strain printre straini, departe de casa, dornica sa evadeze in visele ei si sa plece cat mai departe de peretii cu urechi, fete asemanatoare si acoperisuri gri.

Era Maleficent, fata care semana cu vantul turbat, rece ca gheata, aspra si fara mila, lipsita de emotii, insensibila… Asa arata si se prezenta acum fata de alabastru…maleficent

Si totusi, in ea mocnea dorinta de intoarcere…

-Dragele mele surate, ma voi intoarce! Voi reveni acasa! spuse cu dor Maleficent.

 

Anii au trecut, a uitat de visele ei…printre straini a devenit o straina, rautatea i-a devenit surata, cosmarul lacas.

 

Cand o usa se inchide, se spune ca se subtiaza culoarul, apar mai multe usi spre un viitor altfel!…un viitor inainte…

…Dar Maleficent s-a simtit tradata de cei ca ea, s-a simtit folosita, dezamagita,  s-a strecurat de langa ei, traind in lumea ce si-o construise, o lume intunecata, unde palpaia timid o stea… Da, mereu este o speranta! Chiar si Maleficent ar trebui s-o intrezareasca!…cu siguranta!…

Steaua sperantei este mereu cheia fericirii, oricum ar fi vazuta fericirea, din oricare unghi sau conjunctura! 🙂

 

 

Reply