Când spun mama, în cazul meu, de cele mai multe ori, spun muzică și muză…:)

O spun acum, după ce nu mai este, din păcate…

Ce-mi amintesc, cu precădere?! Muzica, șezătorile, cafeaua, prieteniile și prietenele mamei, zâmbetele și voia bună, acea stare minunată, ce mă-nvăluia, printre atâtea povești de viață. Îi plăcea mult să ne povestească, să ne împărtășească din experiența ei creativ-amuzantă, din mintea și sufletul ei, nicidecum din cotidian…Viața nu a fost așa darnică cu ea, în schimb, creativitatea, da!

Printre lacrimi și durere, mereu, a văzut soarele, stelele, iar ideile erau portița spre visare… Ne-a educat pentru o viață bună, trăită-n bine și bun, cu oameni buni, zâmbitori, cu cărți, feerie și reverie. Ne-a educat să fim mentori ai binelui, mentori ai frumuseții interioare, promovatori ai creativității simple, nicidecum ai vieții complicate.

Mereu ne spunea ceea ce știm mulți dintre noi deja, teoretic, dar nu practic: Viața e simplă, noi o complicăm!

Orice idee era de bun augur, orice idee se transforma-n viață, reverie, simț și cugetare.

Orice idee prindea contur, orice suflare ne amintea că viața și inima sunt mână-n mână, că eleganța propriilor simțiri sunt tonusul și tonalitatea. 🙂

Cu ea am învățat că teama e de bun augur dacă nu-i încurajată, că eșecul te duce spre victorie, dacă nu-i bătut în cuiele inimii, că victoria ne aparține, zi de zi, prin veriga timpului, că fiecare dintre noi trăiește după propriile reguli și principii, nicidecum după ale altora sau ale societății din care vrea sau face parte…

Ne capta atenția cu fiecare fir întins, cu fiecare chemare, fiecare vers sau stih, ne trimitea mesaje nescrise, scrijălite-n inimă, simțire, dincolo de cuget…

Sărbătorile erau dulci, chiar dacă lacrimile se strecurau pe nevăzute… colinde autohtone, internaționale ne umpleau inimile de frumos, dans, dulciuri încercate, bucate pregătite împreună, decorațiuni alese și făcute de propriile noastre mâini, arome de cafea, portocale, nuci și limonadă..

Ce-a creat, dezvoltat, clădit în noi?! Dragostea, da!

Ne-a învățat să iubim, ne-a arătat mereu că ne-a iubit cu toată ființa ei, ne-a făcut să învățăm totul despre simțire, a titudine, toate-nvăluite-ntr-o caldă și dulce îmbrățișare.

Da, mereu ne-a spus că îmbrățișarea face mai decât 1000 de cuvinte. Îmbrățișarea-n tăcere e farmecul ce deschide inimile, topește ghețarii și ne arăta ce însemna necondiționatul în cotidian.

Crea o poveste de la simpla aranjare a mesei, împăturirea șervețelelor, potrivirea farfuriilor, iar clinchetul paharelor deja o ajuta să compună… Iubea muzica, versurile, dansul, cafeaua și țigările…nu mai zic de noi sau oamenii, în general…transmitea prin fiecare por dragoste și vivacitate…

Mereu a trăit pentru alții, dar mai puțin pentru ea… a trăit în veselie pentru cei din jur și-n mare tristețe pentru ea…sufletu-i era împărțit în două, ajungând la un moment dat inima să nu mai facă față, boala devenind stăpână peste existența de zi cu zi, cuibărindu-se și doborând-o ușor, ușor…

S-a stins în tăcere, în liniște, așa cum i-a plăcut să trăiască..doar muzica și cei dragi i-au fost alături…

De ce vorbesc mereu de ea? Tocmai pentru a arăta nevoie de modele, subliniind că fără modele, educația e falsă și tristă, fără puterea exemplului, educația e doar pură teorie. Da, teorii puse cap la cap, fără conținut.

Nevoia de mentori sinceri, pasionați de ceea ce fac și educă. Oameni pasionați de oameni, OM în esență, prin stare, atitudine și simțire.

De-asta avem nevoie!

La rândul meu, mizez pe bine, bun și emoții.

Sănătate, armonie și zâmbete! 🙂